Și eu.
A fost o vreme în
copilăria mea când mergeam des la tot felul de activități sportive, toate organizate
de un singur instructor. Primăvara și vara mergeam la tenis și înot. Când se
făcea prea rece și ploios ca să batem mingea, făceam un fel de gimnastică la
aparate într-o sală de lângă terenul de tenis. Iar iarna eram la schi în
fiecare sâmbătă dimineața. Ne trezeam foarte devreme și ne duceam în Livada
Poștei, de unde ne ridica un microbuz doldora de echipamente și copii. Mi-era
groaznic de lene și nu o dată am avut discuții cu mama despre cum nu trebuie să
te lași de o treabă începută doar fiindcă e greu. Dar pe pârtie nu mai era
niciodată greu. Eram îndrăgostită de schi, de faptul că eram singură cu
schiurile și nu avea cine să mă vadă și să mă judece, de senzația aparentă a
lipsei de control atunci când aluneci pe pistă în jos și de viteza eliberatoare.
Nu-mi era deloc frică, ceva cu totul nou pentru mine. Era locul în care puteam
să îmi dau drumul din strânsoarea în care mă țineam altfel singură în fiecare
zi și să-mi permit să fiu un pic exuberantă, luând strâns virajele și încercând
opriri mișto, din întoarcere. În schimb, la înot mă simțeam întotdeauna ciudat.
Nu mi-a plăcut niciodată vulnerabilitatea pielii dezvelite în public, dusă la
extrem de frigul ăla oribil pe care-l simți când ieși din bazin. Pe de altă
parte, la prima lecție fusesem aruncată în apă cu forța, o procedură des întâlnită
la instructorii de înot, cu rol de leac de frică. Mie nu mi-era frică de apă
nici înainte de asta. Tot ce-am învățat a fost să-mi fie și mai frică de
oameni.
Același instructor care
ne învăța toate aceste sporturi organiza și excursii pe munte și tabere. Era un
fel de bunic simpatic, cu mustață albă stufoasă, destul de scund și îndesat,
care în drumeții purta o pălărie de fetru verde. Arăta ca un pitic de grădină
și părea bun și mereu pus pe glume. Strânsese în jurul lui o comunitate ce
devenise faimoasă în Brașov, formată din puștani gălăgioși și veseli de toate
vârstele.
Într-o vară, a venit
momentul în care am mers și eu pentru prima dată într-o tabără la munte, împreună cu sora mea, cu
acest instructor și grupul lui de copii.
Cred că eram prin clasa a 2-a. În prima zi nu am mers decât până la cabana
Plaiul Foii, de unde urma să facem mai multe excursii pe Piatra Craiului în
zilele următoare. Urma să dormim într-un dormitor cu toate fetele din grup. De
cum s-a lăsat seara a început să-mi fie groaznic de urât. Nu-mi amintesc dacă
am plâns, deși știu că mă durea pieptul de teamă și că în jur erau mulți alți
copii speriați, care voiau acasă. În schimb, în dormitorul băieților era
hărmălaie mare, ba chiar se apucaseră să ne facă vizite și să ne necăjească, așa
că la un moment dat instructorul s-a dus la ei, i-a ales pe cei mai puși pe
năzbâtii, și i-a așezat, la propriu, cu fundul în tufele de urzici de pe lângă
cabană.
A doua zi, după turele pe
munte, s-au organizat tot felul de jocuri și concursuri în aer liber. Soră-mea
părea să se simtă bine cu ceilalți adolescenți de vârsta ei, iar eu oscilam
între puținii copii pe care îi știam, de regulă privind la ceilalți, mai
degrabă decât să particip la vreo activitate. La un moment dat, m-am dus până în
cameră. E o chestie pe care o mai fac și-acum, când nu îmi găsesc locul, îmi
fac de lucru bântuind de colo-colo, ca și cum aș avea ceva de rezolvat în cel
mai îndepărtat loc cu putință, ca să pot pierde timp cu deplasarea. Am intrat
în camera mare și goală, cu zeci de paturi aliniate, care, spre deosebire de
noaptea trecută, arăta chiar drăguț în lumina după-amiezii. Îmi amintesc niște
pături portocalii rufoase, dar vesele, rucsacii tuturor fetelor, aruncați care
pe unde. Începeam să simt puțin sentimentul acela de apartenență la ceva mare
și frumos, care te înghite dar te și protejează, așa cum se întâmplă mereu în
tabere sau la concerte.
Și atunci a intrat instructorul.
Prietenos, zâmbitor. Mi-era frică de el, poate de la episodul cu înotul, poate
de la treaba cu urzicile sau de la atitudinea aceea de profesor strict pe care
o punea în joc când ne învăța ceva. Atitudinea aceea la care n-am răspuns
niciodată, ca elev, dar pe care alții o consideră benefică și necesară. A venit
să mă întrebe dacă încă mi-e dor de casă, dacă am dormit până la urmă noaptea.
Era puțin zeflemitor, ca și cum ar fi zis, copiii mari nu plâng, dar și ciudat
de afectuos și atent la mine, cum nu-l mai văzusem până atunci. S-a așezat pe
pat, lângă mine, cu atitudinea aia protectoare, de „o să am grijă de tine, nu o
să ți se întâmple nimic rău”.
A început prin a-mi băga
mai bine tricoul în pantalonii scurți cu elastic, chipurile ca să mă aranjeze,
ca un bunic grijuliu, să nu îmi fie frig la spate. Doar că, înainte să-mi dau
seama prea bine ce se întâmplă, ajunsese cu o mână pe sub haine și mă mângâia
încet pe sub chiloți și pe sub tricou, săpând parcă după bucăți din mine care
încă nu existau acolo, niște sâni care, ironic, n-au mai crescut niciodată,
niște păr în care să își ascundă degetele gigantice. Îmi părea și atunci și îmi
pare și acum atât de ciudat că insista pe acele locuri în care nu exista încă
nimic, de parcă dacă ar fi găsit acele lucruri, și-ar fi legitimat comportamentul.
S-a terminat când a
intrat în cameră o altă fetiță. Mi-a aranjat patern hainele, cred că mi-a dat
și o bătaie pe umăr, ca de îmbărbătare, și-a plecat. Nu i-am spus nimic celeilalte
fete, nici soră-mii, nici altcuiva, până mult, mult mai târziu.
Nu-mi mai amintesc despre
excursia respectivă decât întoarcerea acasă. Pe drum spre gara din Zărnești,
ne-am trezit deodată în mijlocul unui câmp. Toată călătoria noastră fusese pe
munte, în urcare sau coborâre, pe pante din ce în ce mai abrupte, și deodată
eram pe câmpul ăsta deschis și ne cuprinsese un fel de euforie a locului plat,
de alergam care încotro. Se poate să fi fost chiar pe arătură, fiindcă știu că
ne-am umplut de noroi, eram în bocanci și pantaloni scurți, și până să ajungem
în tren ni se uscase o crustă de nămol pe piele, până la genunchi, ca o a doua
piele străină, mai rezistentă. Culesesem flori, bujori sălbatici galbeni, și
stăteam acum în vagon să le sortăm pe cele pleoștite de cele încă vii, fiindcă
voiam să îi duc mamei un buchet cât se poate de frumos. În cele din urmă, au
mai rămas doar vreo câteva fire, un buchețel destul de anemic. Eram al naibii
de obosită, mai obosită decât fusesem vreodată, la urma urmei, nu mai urcasem
niciodată pe munte până atunci. Nu simțeam nimic altceva decât bucuria aceea imensă
a mersului acasă.
*
În iarna aceluiași an,
fiindcă nu spusesem încă nimănui despre ce se întâmplase și deci continuam să
merg la activitățile organizate de omul respectiv, s-a întâmplat din nou. Mai
rău este că nu mi s-a mai întâmplat mie. S-a întâmplat la câțiva pași de mine,
am știut că se întâmplă, și nu am făcut nimic.
Eram iarăși în tabără, de
data asta iarna, pe Postăvarul. Mergeam la schi în fiecare zi și eram cazați la
Cabana Cristianul Mare. Dormeam de această dată în camere de câte patru, în
care ne culcam două câte două în cele două paturi. Eu cu soră-mea, iar în patul
vecin o fată de vârsta soră-mii și o alta mai mică decât mine. Era o fetiță
frumoasă și delicată, mi-o amintesc cu un nor de păr castaniu lung și ondulat
și o voce mică. Nu vorbea mult, dar zâmbea des.
Noaptea, copiii mici
aveau ora de culcare la 10, în timp ce adolescenții aveau voie să stea mai
târziu la discotecă. Ne retrăgeam în camerele reci și întunecoase și încercam
să dormim. Inutil să menționez că, pe lângă frustrarea că nu puteam să
participăm mai departe la distracție, muream și de frică. În plus, niște copii
mai mari înfundau chiuvetele de la baie cu hârtie igienică, ca să grohăie, și
ne povesteau că așa fac urșii care se apropie de cabană prin bezna din vârf de
munte.
S-a întâmplat într-una
din primele nopți, înainte ca fetele mari să se întoarcă în cameră. Ușa s-a
deschis încet și a intrat o umbră. Știam cine e. Probabil că mă așteptam chiar
să vină, deși blocasem cumva prima întâmplare și o ignorasem cu desăvârșire
până atunci. S-a apropiat de mine doar puțin, m-a învelit mai bine, și apoi s-a
îndreptat spre patul celălalt. S-a așezat pe marginea patului, așa cum făcuse
și în după-amiaza aceea de vară, și-a rămas acolo. Încercam să dorm și încercam
să aud în același timp, dar nu se auzea nimic. Nu m-am mișcat. Nu am zis nimic.
A durat o veșnicie, și într-un final a plecat.
A doua zi, după colega
mea de cameră au venit părinții să o ia acasă și nu am mai văzut-o niciodată
de-atunci.
*
Vă revoltă ceea ce ați citit mai sus. Cred că
nimeni nu ar fi în stare să spună că e ok să i se întâmple asta unor copii. Ba
chiar, îndrăznesc să spun – spre deosebire de alte subiecte delicate pentru
care e nevoie să îți imaginezi că s-ar întâmpla copilului tău, ca să poți să începi să empatizezi – cred că vă e de-ajuns în cazul ăsta să știți că victima era un copil,
orice copil, iar cel care îi făcea rău era un adult.
Dar poate vă gândiți că situația asta nu are nicio
legătură cu viața reală, că este o aberație atât de profundă încât nu are nimic
de-a face cu cum funcționează, în general, societatea noastră. Poate vă
gândiți, de asemenea, că nu are nicio legătură cu alte subiecte, cum ar fi cel
al agresivității sau cel al hărțuirii sexuale, despre care se vorbește atât de mult
în ultima vreme. Din păcate lucrurile nu stau chiar așa.
În primul rând, România e o țară plină de figuri
de autoritate de acest tip, urmate de prea mulți oameni dispuși să creadă în ele ca
într-un fel de zei. Și sunt prea mulți cei care cred că diferite feluri
de agresiuni din partea acestor autorități sunt ok. Că agresiunile profesorilor din școală modelează firea copiilor și a
tinerilor într-un mod benefic. Sau că agresiunile șefilor de la locul de muncă te ajută
să crești profesional. Practic, e bine să fii aruncat forțat în apă sau să fii
pus cu fundul în urzici, fiindcă devii mai tare. Dar cât de greu e să ajungi de
la acest uz de forță „legitim” la ideea că ai un drept asupra celuilalt și poți
să te folosești de el așa cum îți place?
Când autoritatea frânge voința copilului (sau a adultului) sau îi limitează dorința și capacitatea de a gândi cu propria minte, e un abuz. Când spune, locul tău e aici, locul meu e deasupra ta, fiindcă eu știu mai bine ca tine, și tu nu ai un cuvânt de spus, e un abuz. Când se joacă cu sentimente și frici ca și cum acestea ar putea fi vindecate prin șoc, e un abuz.
Apoi, când nu ai educație emoțională și nici sexuală, nici oferită de școală, nici de părinți, dar ai din multe direcții educația „statului cuminte”, deschizi calea la abuzuri de toate felurile, și asta nu doar în copilărie: când ești copil ești cel mai vulnerabil, dar vulnerabili suntem toți într-o oarecare măsură, la orice vârstă.
Iar dacă nu toată lumea a avut experiența de a nu fi stăpân pe propriul corp, sunt mult mult mai mulți cei care au experiența de a nu fi stăpân pe propria minte și propriile sentimente. Atâta timp cât nu încetăm să facem diferite categorii de oameni să se simtă ca și cum nu ar fi suficient de buni, fie prin educația paternalistă în care femeia e mai prejos decât bărbatul, fie prin educația religioasă care pune la colț pe te miri cine, fie prin modele imposibil de atins, fie prin abuzuri și umiliri unice sau repetate, o să continuăm să avem o societate bolnavă, plină de persoane are nu își cunosc valoarea, nu își cunosc nevoile, nu știu să se simtă bine în propria piele, în fine, care suferă aproape în fiecare zi a vieții lor.
Când autoritatea frânge voința copilului (sau a adultului) sau îi limitează dorința și capacitatea de a gândi cu propria minte, e un abuz. Când spune, locul tău e aici, locul meu e deasupra ta, fiindcă eu știu mai bine ca tine, și tu nu ai un cuvânt de spus, e un abuz. Când se joacă cu sentimente și frici ca și cum acestea ar putea fi vindecate prin șoc, e un abuz.
Apoi, când nu ai educație emoțională și nici sexuală, nici oferită de școală, nici de părinți, dar ai din multe direcții educația „statului cuminte”, deschizi calea la abuzuri de toate felurile, și asta nu doar în copilărie: când ești copil ești cel mai vulnerabil, dar vulnerabili suntem toți într-o oarecare măsură, la orice vârstă.
Iar dacă nu toată lumea a avut experiența de a nu fi stăpân pe propriul corp, sunt mult mult mai mulți cei care au experiența de a nu fi stăpân pe propria minte și propriile sentimente. Atâta timp cât nu încetăm să facem diferite categorii de oameni să se simtă ca și cum nu ar fi suficient de buni, fie prin educația paternalistă în care femeia e mai prejos decât bărbatul, fie prin educația religioasă care pune la colț pe te miri cine, fie prin modele imposibil de atins, fie prin abuzuri și umiliri unice sau repetate, o să continuăm să avem o societate bolnavă, plină de persoane are nu își cunosc valoarea, nu își cunosc nevoile, nu știu să se simtă bine în propria piele, în fine, care suferă aproape în fiecare zi a vieții lor.
*
M-am întrebat adesea de
ce nu am simțit mai multă suferință în acea primă tabără pe munte. De ce am
stat cuminte acolo. De ce nu m-am revoltat. De ce nu am devenit măcar un copil
rebel, mânată de nedreptatea acestui abuz. Oare, în cazul ăsta, înseamnă că
exagerez importanța acestei întâmplări? Dacă nu am simțit suficientă durere, înseamnă
oare că nu am fost victima unui abuz? Oare lipsa revoltei de atunci înseamnă că
am meritat ce s-a întâmplat?
Cred că o parte din lipsa
mea de reacție izvorăște din ambiguitatea sentimentelor mele de atunci. Eram un
copil cuminte, fragil și nesigur, incapabil să-și facă prieteni, dornic să aibă încredere și să se lipească
de oricine i-ar fi dat un pic de atenție. E oribil să spun asta, e poate o
nedreptate pe care mi-o fac singură urmărind gândul ăsta, dar este adevărul. El
mă alesese pe mine dintr-o sumă de alți copii, ceea ce însemna, poate, că eram
specială și că meritam atenția lui. Meritam să fiu folosită, de fapt, dar am înțeles târziu că ăsta era gândul rămas tatuat undeva adânc de tot în mine: „merit să fiu folosită pentru nevoile altcuiva, în timp ce nevoile mele nu contează”.
Iar despre faptul că nu
am făcut nimic în noaptea cealaltă de iarnă, nu am incertitudini. Doare de mii
de ori mai tare decât ce am pățit eu. Știu că sunt vinovată de lipsă de curaj.
O, da, știu și că eram doar un copil, că mă protejam instinctiv și că nu
înțelegeam bine nici măcar propria traumă, darămite să mă interpun în trauma
altcuiva. Dar cu vinovăția nu te pui, oricâte argumente logice ai avea. Ea e
acolo și te macină oricum.
De ce țin să povestesc despre asta? De ce încerc să analizez ce s-a întâmplat
acolo și să spun cu voce tare? Fiindcă știu că înțelegând ce am pățit și cum au reacționat
creierul și sufletul meu la asta, pot să sper că voi începe să mă vindec de
trauma asta și de efectele ei. Pot să o fac fără să mă tem, fiindcă eram
copil când s-a întâmplat și e clar pentru oricine că nu meritam asta.
Dar pentru fiecare dintre
noi care se ridică și spune că unul dintre abuzurile astea nu este ok, există
zeci care nu știu sau nu pot să se apere, zeci care nu știu sau nu pot să recunoască
nedreptățile astea, sau care nu cred că merită mai mult. De exemplu, fete și
femei cărora li se spune că nu au voie să simtă că au fost nedreptățite sau că
sunt chiar vinovate pentru mârșăvia celor care s-au folosit de ele. Fete și
femei care trăiesc în relații abuzive și nici nu își dau seama. Fete și femei
care acceptă fărâme de afecțiune fiindcă nu cred că au dreptul la mai mult. În
condițiile astea, ce șanse ai să te vindeci vreodată?
Pentru asta avem nevoie să vorbim mult despre
astfel de întâmplări. Viața între regulile pe care le acceptăm fără să le punem
la îndoială, tăcerea apropo de subiecte pe care le considerăm tabu, refuzul de
a ne confrunta cu traumele, sentimentele și slăbiciunile noastre ne fac rău
tuturor. Chiar dacă deschiderea nu
pare să dea rezultate concrete imediat, cred cu tărie că e singurul mod prin
care putem să creștem, în sfârșit. Să ne ascultăm unii pe alții, să ne
încurajăm, să ne iubim reciproc, să găsim acele voci protectoare și blânde,
care să se opună vocilor - interioare și exterioare - care ne trag în jos și ne
umilesc.
Comentarii